Mântuirea, în zilele noastre, nu mai seamănă mereu cu o ușă solemnă păzită de îngeri. Uneori e ceva mult mai mic și mai la îndemână. Un gând care se așază. Un nod din piept care se dezleagă. O seară în care, fără să ți-o propui, îți dai seama că respiri mai adânc și că nu mai ești prins în același carusel de grijă, notificări și graba aceea fără sens.
Pentru mine, de multe ori, mântuirea a arătat ca o carte. Nu ca o lecție, nu ca o obligație, ci ca o pauză bine făcută. Deschizi coperta și, după câteva pagini, lumea de afară se estompează. Telefonul rămâne pe masă fără să te cheme din minut în minut. Zgomotele se mai domolesc, iar în minte apare ceva ce nu e chiar liniște, e mai degrabă curiozitate, ca un bec aprins într-o cameră unde nu știai că mai există întrerupător.
Așa am ajuns și la romanul lui Mihai Dan Bradu, o poveste care își face loc repede printre atențiile scurte ale adolescenților și, sincer, și printre ale noastre, ale adulților. Are ritm, are mister, are scene care se derulează cu viteză de serial bun. Numai că aici nu apeși play, întorci pagina. Și asta schimbă tot.
O fabrică abandonată, un joc pe laptop și o groapă fără fund
Povestea pornește dintr-un loc foarte recognoscibil. Prieteni, un weekend, plictiseală, jocuri, ecrane, iar apoi acel gest clasic al părinților, mai ales al mamelor, care îi scot pe copii din casă aproape cu forța, doar ca să nu își mai tocească ochii în lumină albastră.
Așa ajung într-o fabrică abandonată, într-o sală care pare o conferință improvizată, unde zace, într-un colț, o groapă despre care se spune că ar fi înghițit un polițist.
La început, pare o legendă urbană. Genul de poveste pe care o spui ca să te sperii singur și să râzi după. Doar că aici legenda nu e doar atmosferă. Copiii aruncă monede în groapă și nu se aude nimic, niciun clinchet, niciun ecou. Detaliul ăsta te face să ridici sprânceana, pentru că nu e spectaculos, dar e neliniștitor. Îți vine să te oprești un pic și să te întrebi dacă nu cumva groapa aceea e, de fapt, o ușă.
Apoi apare poliția, brusc, ca un reflector pus pe scenă. Se deschide o ușă, se aud voci, începe panica, se sparge un geam, iar copiii fug cu acea viteză de adolescenți, când corpul e mai rapid decât gândul. Personajul principal rămâne în urmă, se lovește, își pierde cunoștința și se trezește cu o senzație stranie, ca și cum ar fi tras de cineva sau de ceva. Nu înspre ieșire, ci înapoi, spre groapa fără fund.
Este un început care prinde bine fiindcă e direct și are un umor discret. Gluma cu tema la franceză, apărută fix când te aștepți la dramă, e genul de amănunt care sună adevărat. Adică da, poți să fii în mijlocul unei situații absurde și tot să te bântuie o temă.
Mini-biblioteca din subteran și omul care citește când alții scot arma
După cădere vine întunericul, apoi o lumină puternică ce duce spre o ușă uriașă. Băiatul se teme, pentru o clipă, că a murit. Se agață de ideea asta, probabil din reflex, pentru că ar fi cea mai simplă explicație. Doar că lucrurile devin imediat prea concrete ca să fie rai.
Împinge ușa și intră într-o încăpere care pare ridicată dintr-un vis ciudat: o vitrină cu un coif de viking și o sabie, provizii cât să trăiești ani întregi, iar într-un colț, o mini-bibliotecă. Și pe un scaun, un bătrân care citește, cu o cană de ceai aproape. Faptul că, în mijlocul unei anomalii, apare o bibliotecă mi se pare una dintre cele mai frumoase idei ale cărții. Ca și cum, dincolo de fantezie, autorul ar pune un semn simplu: poveștile țin lumea laolaltă, chiar și când lumea o ia razna.
Bătrânul, Marcus, nu e vreun bunic blând. Vocea lui e aspră, scoate un cuțit, pune întrebări, iar tensiunea se strânge repede. În același timp, băiatul are senzația că figura lui seamănă cu polițistul dispărut în groapă, cel despre care se credea că e mort. Romanul te ține în priză tocmai cu genul acesta de coincidențe care, într-o poveste bună, nu sunt întâmplătoare.
Și, ca să fie lucrurile și mai tulburi, apare un polițist, Petre, cu uniforma pătată de o substanță negricioasă. Îndreaptă pistolul spre copil și îl numește felină, ca și cum în fața lui n-ar fi un adolescent speriat, ci altceva. Marcus spune că băiatul e alesul. În jurul lui se strâng cuvinte grele, arme, o vânătoare, iar tu, ca cititor, faci exact ce fac adolescenții când un serial devine bun: rămâi lipit, cu capitolul următor deja în minte.
Când fantezia îți pune în palmă o șapcă și un creion
Una dintre scenele care mi-au rămas în cap e cea în care Marcus îi aruncă băiatului coiful și sabia. În momentul în care le atinge, apare un fum albastru și, într-o clipă, coiful se transformă într-o șapcă, iar sabia într-un creion.
E un detaliu mic, dar foarte bine ales. Magia nu vine ca să te facă să te simți ridicol, vine ca să se strecoare în realitatea ta. Nu trebuie să cari o sabie prin oraș. Cari un creion. Nu porți un coif. Porți o șapcă. Puterea există, doar că se camuflează.
Și, pe lângă efectul vizual, transformarea asta spune ceva despre maturizare. Despre cum înveți să îți porți forța fără să o fluturi, despre cum îți ții curajul în buzunar, chiar și când nu arată ca un trofeu.
Mântuirea prin lectură, fără solemnitate
Întrebarea mântuirea vine prin lectură sună, uneori, ca o întrebare de examen. Eu aș coborî-o puțin pe pământ. Dacă o luăm omenește, mântuirea poate fi pauza aceea care te scoate din presiune, din comparații, din frica de a nu fi suficient.
Adolescenții trăiesc sub un reflector constant. Note, așteptări, grupuri, imagine, corp. Peste toate, zgomotul digital care nu se oprește. Lectura, când te prinde, îți oferă un spațiu în care poți să fii altcineva fără să te justifici. Îți exersezi empatia fără să îți dai seama. Intri în pielea unui personaj și, în mod discret, începi să înțelegi oameni care nu seamănă cu tine.
În romanul acesta, lectura nu e decor. E resursă, e uneori chiar salvare. Există o scenă de urmărire cu elicopter și mașini care trag asupra lor, iar Marcus stă liniștit și citește din cartea lui mare, ca și cum și-ar bea ceaiul acasă. Ceilalți, care se zbat să scape, ajung să înțeleagă că au nevoie de ceea ce e acolo, de un indiciu, de o soluție. Mi se pare o imagine foarte limpede: lumea urlă, te aleargă, te împinge, iar tu, ca să nu te pierzi, te întorci la pagină.
De ce suspansul de pe hârtie bate, uneori, suspansul de pe ecran
Serialele sunt construite să te țină. Au montaj, muzică, finaluri de episod care te fac să vrei încă unul. Nu e nimic rău în asta. Doar că lectura cere alt tip de participare. Nu ți se dă totul gata făcut. Tu îți construiești filmul în cap. Tu vezi groapa fără fund. Tu simți lumina din ușa uriașă. Tu îți imaginezi fumul albastru și șapca apărută din coif.
E și un fel de antrenament. Mintea face legături, anticipează, se întoarce după un detaliu. Iar pentru un adolescent, obișnuit să primească totul rapid, e o formă bună de răbdare. Paradoxal, poate să liniștească agitația aceea care vine din prea multă stimulare.
Cartea are și un umor care nu încearcă să fie pe placul cuiva cu forța. Personajul se panichează că se transformă în ștrumf, își amintește de scuzele stângace pentru mama lui, își dă seama că prietenul cel mai apropiat poate fi chiar colegul de bancă. Sunt momente simple, dar tocmai de aceea credibile.
Pe măsură ce povestea avansează, apar artefacte, puteri și reguli. Un toiag al dorințelor, de exemplu, poate împlini trei dorințe pe zi, dar îți cere să fii atent la ce porți în cap în clipa aceea. Încep să se contureze mizele unei a doua dimensiuni, apar nume de adversari, apar alegeri care cântăresc. Nu intru în detalii, fiindcă farmecul e să descoperi singur, dar îți spun atât: ritmul rămâne alert și curiozitatea nu se stinge.
O poveste care îi prinde și pe cei care iubesc serialele
Mi-a plăcut că romanul nu se poartă superior cu lumea adolescentului. Nu îi spune să lase ecranele și să se transforme peste noapte în cititor model. Dimpotrivă, pornește de la realitatea lui, cu jocuri, prieteni, plictiseală, părinți care te scot afară, și abia apoi deschide ușa spre fantezie.
Asta contează, fiindcă prea multe discursuri despre lectură sunt moralizatoare. Îți spun ce ar trebui să faci, dar nu îți arată de ce ți-ar plăcea. Cartea asta îți arată. Îți dă acțiune, mister, pericol, prietenie și, pe dedesubt, acea senzație că te descoperi și pe tine, chiar când nu te așteptai.
În plus, e o punte bună între generații. Părinții pot recunoaște anxietatea copilului, micile minciuni, nevoia de apartenență. Adolescenții recunosc ritmul, replicile, curajul făcut pe jumătate. Și, cum să zic, e una dintre acele cărți care poate sta și pe noptiera unui adult fără să pară rătăcită.
Un debut premiat și o carte pe care o poți comanda ușor
Faptul că e un roman de debut se simte în prospețime, în libertatea cu care combină realul și fantasticul. Contează și contextul: autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, iar premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.
Dacă vrei să intri în poveste, poți începe foarte simplu, fără ceremonii. „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro. Partea frumoasă e că nu ai nevoie de nimic special. Doar de câteva seri în care să îți lași mintea să fugă într-o altă lume.
Și dacă mă întorc, cu sinceritate, la întrebarea de la început, mântuirea vine prin lectură? Nu știu dacă vine, ca un mecanism garantat. Dar știu că lectura, când te prinde, poate să te ridice din groapă. Îți amintește că nu ești singur. Îți dă o ieșire, pagină cu pagină, fără să facă tam-tam.
Casetă editorială
Drumul către o altă dimensiune, de Mihai Dan Bradu, este un roman fantasy pentru adolescenți, cu 174 de pagini, ISBN 978-630-311-221-3, apărut la Editura Ecou Transilvan, în seria Călătorie spre început. Autorul a fost distins cu premiul pentru Carte de debut al Ligii Scriitorilor din România, înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.
